Bateriile prosumatorilor și dispecerizarea: cine controlează flexibilitatea celor peste 127.000 de sisteme de stocare — NRG-IA

România a construit în numai câțiva ani o infrastructură energetică distribuită de o dimensiune care începe să schimbe funcționarea Sistemului Energetic Național. La sfârșitul lunii iunie erau înregistrați 359.378 de prosumatori, cu o putere instalată cumulată de 4.019,17 MW , iar 127.084 dintre ei aveau și sisteme de stocare . Aproape o treime din prosumatorii României dețin, așadar, nu doar capacitatea de a produce electricitate, ci și posibilitatea de a decide când o consumă, când o păstrează și când o livrează în rețea. Această capacitate devine tot mai valoroasă într-un sistem în care problema nu mai este numai câtă energie poate produce România într-o zi, ci în ce oră este produsă și în ce oră este necesară . Tocmai de aici pornește actuala dezbatere privind integrarea bateriilor și invertoarelor prosumatorilor într-o formă de dispecerizare care să permită utilizarea mai eficientă a flexibilității distribuite. Necesitatea tehnică există. Condițiile economice și juridice ale unui asemenea mecanism trebuie însă definite cu aceeași precizie. Pentru că între o baterie care poate ajuta rețeaua și o baterie aflată la dispoziția rețelei există o diferență esențială: contractul, consimțământul, limitele controlului și remunerația proprietarului. Cei peste 4 GW fotovoltaici au modificat deja curba sistemului Creșterea prosumatorilor a adus României mii de MW de producție fără ca statul sau marile companii energetice să construiască integral această capacitate. Efectul este evident în zilele însorite. Producția din spatele contorului reduce consumul pe care rețeaua îl vede în mijlocul zilei, în timp ce parcurile fotovoltaice mari injectează simultan cantități ridicate de energie. Transelectrica documentează deja acest fenomen prin ceea ce operatorul numește „Golul de Zi” : scăderea puternică a sarcinii observate de sistem în orele solare și revenirea rapidă a necesarului după ce producția fotovoltaică începe să dispară. Respectarea puterii aprobate prin avizul tehnic de racordare nu elimină acest efect. Un prosumator poate funcționa perfect în limitele sale tehnice și, în același timp, sute de mii de instalații care reacționează simultan la același soare pot modifica profund curba agregată a sistemului. Problema nu este că prosumatorul individual injectează ilegal prea mult. Problema operațională este sincronizarea a peste 4 GW de producție distribuită . Exact aceeași sincronizare poate însă transforma prosumatorii într-o resursă de flexibilitate. Dacă o parte dintre baterii se încarcă atunci când există surplus solar și livrează energie după apus, ele reduc diferența dintre cele două regimuri. România poate avea surplus la prânz și nevoie de energie câteva ore mai târziu Ziua de 15 august a oferit o demonstrație foarte clară. La 12:10, parcurile fotovoltaice dispecerizabile produceau aproximativ 2.445 MW , echivalentul a 84,7% din consumul instantaneu de 2.887 MW indicat în sistem. România exporta în același moment aproximativ 1.960 MW . Prosumatorii produceau separat cantități importante de electricitate, o parte consumată direct în gospodării și companii și, prin urmare, invizibilă în consumul preluat din rețea. Câteva ore mai târziu, după reducerea producției solare, situația economică se schimbase radical. Pe Piața Intrazilnică, prețul mediu ponderat pentru intervalul 14:00–15:00 fusese de 59,36 lei/MWh, iar pentru 20:00–21:00 ajunsese la 1.027,64 lei/MWh . Diferența nu poate fi atribuită unei singure cauze și nici exclusiv prosumatorilor. Ea arată însă valoarea enorm de diferită pe care o poate avea electricitatea în două momente ale aceleiași zile. O baterie amplasată într-o locuință poate participa exact la transferul dintre aceste două ore. Iar când numărul bateriilor trece de 127.000, discuția încetează să mai fie despre câteva gospodării independente energetic. Devine o problemă de sistem. Dispecerizarea poate însemna coordonare, nu transferul proprietății Termenul de „dispecerizare” poate produce o confuzie importantă. În sens tehnic, coordonarea unei baterii nu presupune că operatorul sistemului devine proprietarul acesteia. Într-un model bazat pe agregare, proprietarul poate permite contractual unui furnizor sau unui agregator să controleze, între anumite limite, momentele în care bateria se încarcă sau se descarcă. Mii de instalații mici pot fi astfel reunite digital într-o centrală electrică virtuală — Virtual Power Plant sau VPP — care reacționează ca o resursă energetică mult mai mare. O asemenea flotă poate absorbi energie când sistemul are surplus și poate livra când energia devine mai rară și mai valoroasă. Legislația românească recunoaște deja conceptele de client activ, agregare, flexibilitate și posibilitatea participării prin intermediul unui agregator. România nu pornește, prin urmare, de la zero. Problema actuală este definirea modelului economic. O formulă de dispecerizare poate avea sens tehnic, dar expresia singură nu spune dacă participarea este voluntară sau obligatorie, cine…