Minele închise ale României și stocarea energiei: ce pot învăța din Marea Britanie și ce șansă are Valea Jiului. — NRG-IA

Ideea merită luată în serios: minele închise pot deveni infrastructură energetică, nu doar pasiv industrial În presa britanică și în literatura tehnică europeană apare tot mai des ideea reutilizării minelor închise pentru stocarea energiei. Fenomenul are bază reală. Nu vorbim despre o singură tehnologie, ci despre o familie de soluții care folosesc avantajele fizice ale siturilor miniere: adâncime, diferențe de nivel, goluri subterane, drumuri industriale, teren deja antropizat și, uneori, conexiuni existente la rețea. Literatura tehnică a Universității din Petroșani rezumă clar această familie de opțiuni în trei mari clase: hidroacumulare subterană, stocare gravitațională în puțuri și sisteme gravitaționale pe infrastructură minieră de suprafață sau pe rampe. Pe scurt, fenomenul poate fi explicat necesar și suficient astfel: atunci când există surplus de energie, mai ales din solar și eolian, sistemul are nevoie de un loc unde să „mute” acea energie pentru orele în care producția scade sau cererea crește. Minele oferă uneori exact ingredientul greu de obținut în altă parte: diferență mare de nivel și infrastructură deja existentă. De aceea au devenit interesante în contextul actual, în care flexibilitatea sistemului începe să valoreze aproape la fel de mult ca producția. Ce au făcut alții: Europa a tratat mina închisă ca activ energetic, nu ca relicvă Marea Britanie a fost una dintre primele țări care au împins agresiv ideea în spațiul public și tehnic. Cercetarea coordonată la Oxford a arătat că numai în Midlands există potențial pentru aproximativ 340 de puțuri care ar putea fi convertite în sisteme de stocare gravitațională de peste 1 MWh, cu o capacitate totală estimată la 0,804 GWh. Această concluzie nu înseamnă că toate aceste puțuri au fost deja convertite, ci că există un bazin de potențial cartografiat și argumentat tehnic. Aici stă valoarea modelului britanic: în faptul că a produs metodologie, evaluare și clarificare tehnică asupra unui activ ignorat până de curând. Tot în sfera britanică, Gravitricity a devenit numele cel mai asociat cu ideea de „gravity storage” în mine, iar presa europeană a urmărit planul de a demonstra tehnologia într-o mină adâncă din Finlanda, la Pyhäsalmi. În paralel, situl Pyhäsalmi a fost repoziționat mai larg ca platformă energetică și industrială post-minieră, cu proiecte de stocare, centru de date, laboratoare și chiar solar pe halda reabilitată. Asta este o lecție importantă pentru România: mina închisă nu trebuie privită doar ca suport pentru o singură tehnologie, ci ca nucleu pentru o nouă funcție energetică și industrială. În Germania, literatura despre Prosper-Haniel a arătat de ani buni că minele pot fi analizate inclusiv pentru hidroacumulare subterană, adică nu doar pentru sisteme cu greutăți suspendate. Asta contează pentru că lărgește cadrul: piața nu trebuie să gândească exclusiv în cheia „bateriei gravitaționale” populare în social media, ci în cheia mai largă a reutilizării miniere pentru stocare energetică de lungă durată. Ce înseamnă, de fapt, această tehnologie fără a intra inutil în detalii tehnice Există două idei principale pe care trebuie să le clarificăm. Prima: nu toate „minele-baterie” sunt la fel. Unele folosesc mase grele ridicate și coborâte într-un puț; altele folosesc materiale granulare; altele folosesc apă și diferență de nivel, într-un model apropiat de hidrocentralele cu acumulare prin pompaj. A doua: avantajul major al minei nu este doar adâncimea, ci faptul că oferă un sit deja deschis industrial, într-o lume în care terenul, autorizarea și infrastructura nouă devin tot mai scumpe și mai lente. De aceea, interesul pentru astfel de soluții a crescut odată cu regenerabilele. GrEnMine explică direct că aceste sisteme sunt gândite pentru un context în care solarul și eolianul domină tot mai mult producția, iar JRC arată că noile forme de stocare devin relevante tocmai pentru că sistemele electrice au nevoie de opțiuni suplimentare de echilibrare dincolo de bateriile chimice și hidroacumularea clasică. Ce a făcut România până acum: Valea Jiului este deja un caz real, nu o speculație România nu pornește de la zero. În noiembrie 2023, Green Gravity și Complexul Energetic Valea Jiului au anunțat un acord-cadru pentru a analiza fezabilitatea conversiei a 17 puțuri miniere din patru exploatări în infrastructură de stocare gravitațională. Potrivit comunicării despre acord, studiul trebuia să acopere dimensiunea tehnică, economică și de mediu, precum și integrarea cu rețeaua și cu sursele regenerabile. Asta face din Valea Jiului unul dintre puținele locuri din Europa Centrală și de Est unde ideea a intrat efectiv într-o logică instituțională și de prefezabilitate. În paralel, Universitatea din Petroșani coordonează proiectul GrEnMine, cu durată 2024–2027 și o valoare totală de 3.551.699,80 euro. Scopul declarat al proiectului este dezvoltarea de sisteme gravitaționale în zone post-miniere și pe halde, inclusiv prin modelare, testare la scară…